În vremea aceea, a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: „Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”.
Atunci Isus a spus discipolilor săi: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; însă cine îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut”. (Mt 16,21-27)
__________________________________
Valoarea imensă a unei vieţi folosite bine
Ascultând mărturisirea lui Petru la Cezareea lui Filip, de duminica trecută, lăudată de către Isus, apostolii îşi putea face o idee triumfalistă despre misiunea lui Isus şi a vieţii creştine. Titlului de Fiu al Dumnezeului celui viu, Biserica fondată pe o stâncă solidă împotriva căreia nu are putere cel rău, putea da impresia că Isus ar fi venit ca să întemeieze o împărăţie a lui Dumnezeu puternică şi de neînvins pe plan uman, aşa cum erau aşteptările poporului evreu din acea vreme. Auzindu-l pe Isus că ar fi avut cheile împărăţiei, cu o putere absolută de a lega şi dezlega, poate că Petru vedea confirmată această convingere populară. Cu certitudine, aceasta a fost ideea care a condus-o pe mama lui Iacob şi a lui Ioan în a-i cere lui Isus un loc privilegiat pentru fiii săi, acela de a şedea la dreapta şi la stânga lui în împărăţia pe care urma s-o întemeieze o dată cu Paştele (Mt 20,20-23). Aceasta a fost şi aşteptarea discipolilor până în ziua înălţării, când au întrebat: «Doamne, în acest timp vei restaura împărăţia lui Israel?» (Fapte 1,6). Isus pune în criză această idee mesianică care circula, printr-o viziune nouă şi revoluţionară: El nu a venit pentru a împărăţi cu putere şi glorie umană, ci pentru a muri pe cruce şi a învia a treia zi. Împotriva acestei viziuni, aparent absurde, Petru reacţionează ca unul căruia, asemenea nouă tuturor, îi este greu să înţeleagă scandalul crucii. De fapt, ne e greu să înţelegem cum comunitatea, întemeiată de Fiul lui Dumnezeu, să nu fi încă îmbrăţişat lumea întreagă şi care, mai mult, este o minoritate într-o lume ostilă şi că în multe părţi ale pământului este obiect de ură şi de persecuţie violentă. În sfârşit, nu acceptăm prezenţa martiriului care este chipul cel mai uman şi firesc al comunităţii creştine autentice. Credinţa creştină nu este o poliţă de asigurare împotriva răului. Nu le este garantată urmaşilor lui Isus nici o reducere şi nici un privilegiu, ci doar un drum greu în tovărăşia celor săraci şi a celor desnădăjduiţi de pe pământ. Poate că va trebui să revedem ideea noastră de biserică, pentru a o adapta felului de a vedea al lui Isus.
Matei ne prezintă, la începutul relatării, un rezumat de cateheză creştină, pe care Isus o dedică discipolilor pe care i-a dus cu el într-o reculegere într-un teritoriu păgân, acolo unde mulţimile din Galileea nu-i puteau deranja. El le dezvăluie planul divin conţinut în prima profesiune de credinţă creştină, formulată astfel de Paul câţiva ani mai târziu: «Căci v-am transmis ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi» (1Cor 15,3 s). Isus precizează că, toate acestea, se vor întâmpla la Ierusalim, acolo unde se îndreaptă, în mod definitiv, drumul său. Iar cei care-l vor condamna la moarte vor fi autorităţile iudaice din Sinedriu (bătrâni, capii preoţilor şi cărturarilor). În aceste cuvinte apare figura profetică a Slujitorului Domnului, descris de către Isaia cu şapte secole înainte (Is 53). Acesta este adevăratul chip al lui Cristos, nu cel visat de aspiraţia populară în nuanţă naţionalistă. Petru reacţionează tocmai în numele naţiunii sale, atunci când îl ia deoparte pe Isus şi-l ceartă: «Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!». Însă Dumnezeu vrea exact contrariul, ceea ce el a decis din veşnicie şi Isus a acceptat în timp.
Diavolul, prin ispitirea în deşert, a încercat să împiedice acel plan misterios absurd. Cristos l-a respins cu hotărîre. Acum diavolul încearcă din nou prin colaborarea inconştientă a lui Petru, convins că vorbeşte şi de această dată în numele lui Dumnezeu, ca în mărturia de credinţă abia pronunţată şi lăudată. Isus reacţionează, folosind pentru el aceleaşi cuvinte pe care le adresase spre a-l respinge pe diavol: «Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine». Acela care a fost desemnat ca piatră fundamentală a Bisericii, a devenit acum piatră de poticnire pe calea lui Dumnezeu. Cel care a fost definit «fericit», acum îşi asumă masca de «satană». Cu puţin înainte a fost lăudat, acum este mustrat. Uşor se schimbă gândurile şi convingerile omeneşti. Petru este unul dintre noi, cu îndrăzneli şi incertitudini, cu fidelitate şi slăbiciuni.
Din această premisă, Isus trage consecinţele îndrumării pentru viaţa ucenicilor săi. Cine a acceptat să-l urmeze pe Cristos nu poate schimba calea sau să meargă în sens contrar. El descrie această cale prin cinci decizii, într-o formă ritmică, pentru a le aminti uşor: renunţarea la sine prin asumarea propriei cruci, voinţa de a-şi salva viaţa înseamnă a o pierde, a o pierde pentru Isus înseamnă a o salva, nu foloseşte la nimic câştigarea lumii întregi dacă se pierde viaţa, nimic nu valorează mai mult decât viaţa care are o valoare de nepreţuit. Hotărârile, aparent cele mai dure şi dificile, sunt primele trei, ultimele două pot găsi consens ca expresii din înţelepciunea populară.
Renunţarea la sine însuşi înseamnă despuierea de propriile interese egoistice, descentralizarea propriei existenţe de acel împovărător “eu” pe care-l tragem greu după noi şi ne închide în faţa problemelor şi durerilor celorlalţi. Urmarea lui Cristos ne îndeamnă să nu punem nimic în faţa lui, să-i dăm lui primul loc în viaţa noastră. Iubirea creştină ne constrânge să-l punem pe aproapele înaintea noastră imediat după Isus, să conjugăm verbul “a dărui” mai mult decât “a pierde”. A lua crucea înseamnă acceptarea propriilor dureri şi suferinţe cotidiene din iubire faţă de Dumnezeu, înseamnă să fim dispuşi ca să ne dăm viaţa pentru el, care a murit pentru noi pe cruce. Durerile şi crucile zilnice sunt sacrificiul spiritual plăcut lui Dumnezeu, care contribuie la salvarea omenirii de la pierzarea veşnică, un sacrificiu care cuprinde în sine crucea lui Isus. Este sacrificiul care ne răstigneşte pe cruce împreună cu Cristos.
Cele două maxime care urmează sunt enunţate în mod paradoxal, punând în contradictoriu verbele “a salva” şi “a pierde”: cine se pierde, se salvează şi cine se salvează, se pierde. Asta vrea să ne spună că viaţa se salvează şi se valorizează dăruindu-se, se pierde şi se devalorizează închizându-se în sine însuşi într-un egoism steril. Nu este vorba aici despre viaţa naturală ca valoare biologică, ci despre viaţa supranaturală trăită cu Dumnezeu în urmarea lui Cristos, aceea care se revarsă în viaţa veşnică. Ea nu poate fi asemănată cu niciun bun pământesc, chiar dacă ar fi stăpânirea lumii. Încrederea greşită în bunuri şi în valorile pământeşti este destinată să dezamăgească, pentru că nimic nu este stabil în lume. Poate că Isus se inspiră dintr-un psalm pe care l-a cântat de multe ori încă din copilărie: «Ah! Niciun om nu se va putea răscumpăra pe sine şi niciun om nu va putea să-i dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării sale; căci preţul sufletului lor este atât de mare, încât niciodată nu va fi cu putinţă să rămână cineva în viaţă fără de sfârşit şi să nu vadă niciodată groapa» (Ps 49,8s). Cariera, prestigiul, bogăţia, bunăstarea apun repede şi lasă cu mâinile goale. Doar viaţa trăită cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu are valoare şi durează veşnic. La sfârşit, când Fiul omului va veni pe norii cerului, va trebui să-i dăm cont lui despre viaţa trăită. La ieşirea din supermarket-ul vieţii naturale va trebui să trecem în mod necesar pe la casa de marcat/casierie pentru a evalua preţul a tot ceea ce am cumpărat.
