În vremea aceea, plecând de acolo, Isus s-a retras în părţile Tirului şi Sidonului și iată, o femeie cananeeană a ieşit din ţinuturile acelea şi a strigat: “Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David. Fiica mea este chinuită cumplit de diavol” Dar el nu i-a răspuns nici un cuvânt.
Apropiindu-se, discipolii lui îl rugau: “Trimite-o pentru că strigă în urma noastră”. El a răspuns: “Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”.
Dar ea a venit, s-a prosternat înaintea lui şi a spus: “Doamne, ajută-mă!” El a răspuns: “Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. Dar ea i-a spus: “Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa stăpânilor lor!” Atunci Isus i-a răspuns: “O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu”. Şi, din acel ceas, fiica ei a fost vindecată. (Mt 15,21-28)
_______________________________
Credinţa care deschide/străpunge inima lui Dumnezeu
Evanghelia de azi ne prezintă una dintre dramele care preocupă familia: prezenţa unui fiu anormal, care este foarte apăsătoare asupra vieţii părinţilor. Drama este prezentată în trei acte: strigătul sfâşietor şi insistent al unei mame disperate spre Isus, mijlocirea apostolilor, dialogul dintre Isus şi femeie. Isus încheie prin admiraţia faţă de credinţa acelei mame şi oferirea vindecării fiicei bolnave. Relatarea are o asemănare cu cea a centurionului din Cafarnaum (Mt 8,1-3), şi acesta e păgân, însă cu o mare credinţă în Isus, acredinţă admirată şi lăudată de Domnul, care realizează pentru el o minune de vindecare la distanţă. Cele două fapte arată puternica forţă a credinţei, capabilă să mute munţii atunci când este genuină. Ea realizează mereu o minune: ori cea a vindecării cerute ori cea a resemnării în răbdare şi în speranţă. Cea de-a doua nu este mai puţin importantă decât prima. Multe familii au experimentat-o şi o trăiesc. Credinţa nu lasă loc niciodată disperării; adesea ea nu anulează durerea şi oboseala, însă dăruieşte puterea şi seninătatea de a înfrunta pe una sau pe cealaltă zi după zi. În faţa unor drame, ca cea descrisă astăzi, se învaţă preţuirea darului vieţii şi al sănătăţii. Se învaţă mulţumirea dată lui Dumnezeu pentru binele pe care ni-l oferă. Episodul nu ne autorizează, însă, să vedem în boli acţiunea diavolului. Numai Isus putea face acest discernământ cu claritate. Însă este atent ca să vorbească despre asta, cum face însă femeia.
Isus se îndreaptă în afara graniţelor patriei sale, în pământ Siro-Fenician, ce corespunde cu sudul actualului Liban, în teritoriu păgân. O face în mare secret, pentru că el caută să se oprească pentru a se odihni după continua baie de mulţime la care a fost supus câteva zile. Încercare inutilă, pentru că faima minunilor sale îl urmează şi în acel pământ învecinat. Este, de fapt, recunoscut de o femeie a locului, care-şi încalcă propria solitudine şi îl “bombardează” cu cererile sale insistente. Pare să aparţină acelei categorii de persoane care ştiu mereu totul, fără a avea nevoia de ştiri informative. Intră cu forţă în scenă, printr-o cunoaştere personală pe care o strigă în gura mare şi o adresează lui Isus, pe care-l numeşte «Fiul lui Davide», recunoscându-l drept Mesia cel aşteptat de vecinii ei evrei. Într-un prim moment, se pare că Domnul nu aude acel strigăt şi arată o indiferenţă forţată. Trebuie să intervină discipolii, obosiţi ca să audă acea plângere, ca să-l roage s-o asculte pe acea mamă neliniştită, care nu încetează să insiste: «Trimite-o pentru că strigă în urma noastră». Atunci Isus este constrâns ca să-i reveleze motivul indiferenţei sale, care apărea ca un refuz: în planul lui Dumnezeu, misiunea sa istorică este limitată doar iudeilor din ţara Israelului. Abia după Paşte, evanghelia va trece dincolo de graniţele Palestinei şi va ajunge şi la păgâni. Acum el trebuie să urmărească mandatul primit de la Tatăl. De fapt el a venit pentru a face exact voinţa lui Dumnezeu, care este hrana sa cotidiană. Insă Tatăl poate rămâne el indiferent în faţa durerii fiilor, oricare ar fi aceştia?
Femeia intuieşte slaba rezistenţă a lui Isus şi, în disperarea ei, devine mai îndrăzneaţă. A înţeles că Domnul este extrem de vulnerabil în faţa iubirii şi a compasiunii. Se aruncă, atunci, şa picioarele sale şi strigă cu umilinţă: «Doamne, ajută-mă!». În faţa acelui gest şi a acelui strigăt, Isus nu se poate trage înapoi. Caută să explice, printr-o imagine mai familiară unei femei-mame, fraza de refuz pe care abia a adresat-o discipolilor: «Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei». Aparent, răspunsul pare dur, dar este atenuat de imaginea simpatică a «căţeilor», care fac companie şi se joacă cu copiii din casă. Aparţin şi aceştia familie, a replicat femeia, nu pot fi ignoraţi sau alungaţi. Folosind acel termen de alint, Isus trădează simpatie şi înţelegere. Fiii şi căţeii sunt înconjuraţi de atenţii şi dezmierdări, chiar dacă sunt oferite cu intensitate şi afecţiune diferită. Cine ar îndrăzni să refuze un osişor sau un miez de pâine unui căţeluş flămând şi rugător? Dă impresia clară de a fi în faţa unei povestiri a unui fapt istoric. Până şi Matei, atât de stăpân pe sine şi de schematic în relatările sale, aici se lasă implicat de un climat simpatic de familiaritate şi de gingăşie până acolo că devine pe neaşteptate foarte vioi. Femeia se agaţă cu unghiile şi cu dinţii de acest cadru de viaţă concretă abia descrisă, pentru a deschide inima lui Isus. Percepe, cu intuiţia sa feminină, că umila şi încăpăţânata ei cerinţă e gata să fie primită. Isus, pe de altă parte, a afirmat de mai multe ori că necesităţile iubirii depăşesc orice avantaj şi orice poruncă.
Aminteşte poate şi faptul că, pe acel pământ de frontieră unde a ajuns, o văduvă săracă îl ajutase pe profetul Ilie, care era flămând, cu ultima sa resursă de pâine şi de ulei (1 Regi 17,8-16). Acea femeie a oferit tot ce avea acelui evreu refugiat, acceptând să se încreadă doar în providenţa divină, care a răsplătit-o cu mărinimie. Înţelege atunci că Tatăl ştie să facă excepţii, din iubire, chiar şi planurilor sale veşnice. Cu o străfulgerare de gingăşie şi de admiraţie, ce oglindeşte privirea iubitoare a Tatălui, Isus pronunţă cuvântul salvator atât de aşteptat: «O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu». În faţa iubirii unei mame atât de puternice şi încăpăţânate, cedează orice rezistenţă din raţiuni superioare. Dumnezeu e aşa: este vulnerabil, nu rezistă în faţa puterii credinţei care mişcă rugăciunea încăpăţânată a fiilor săi. Isus spusese: « Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. Căci oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide. Cine dintre voi, dacă fiul îi va cere pâine, îi va da o piatră? Sau dacă va cere un peşte îi va da un şarpe? Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor care i le cer?» (Mt 7,7-11). Acum el nu se putea contrazice.
