Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Aşa cum este scris în profetul Isaia:«Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el va pregăti calea ta. Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui!».Ioan Botezătorul era în pustiu, predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor. Întreaga regiune a Iudeii ţi toţi cei din Ierusalim veneau la el şi erau botezaţi de el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă şi avea o cingătoare din piele în jurul coapselor sale; mânca lăcuste şi miere sălbatică şi predica zicând: «Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza în Duhul Sfânt». (Mc 1,1-8)
__________________________
O vestire umilă şi austeră
Totul a început aşa, pare să ne spună Marcu cu acest început al operei sale. În Biblie sunt trei cărţi care se introduc cu cuvântul «început» (în limba greacă: arché). Cartea Genezei, Evanghelia după Ioan şi Evanghelia după Marcu. Prima descrie începutul istoriei lumii create de Dumnezeu; a doua descrie începutul istoriei mântuirii din veşnicie, prin Cuvântul lui Dumnezeu care mai apoi s-a făcut trup; a treia, cea pe care o citim astăzi, descrie intrarea lui Isus în viaţa publică. Duminica trecută Marcu ne amintea sfârşitul tuturor lucrurilor cu venirea glorioasă a lui Isus, astăzi ne aminteşte începutul umil al operei de mântuire. Atât începutul cât şi sfârşitul sunt evanghelia lui Isus, vestea lui plină de bucurie. Cea mai veche vestire (il kerigma) creştină despre Isus începea de la predicarea Botezătorului şi mergea până la Paştele său cu moartea, învierea, înălţarea. Aşa a răsunat cu glas puternic în sinagogi şi în pieţele Palestinei şi ale lumii prin opera apostolilor. Erau limitele cronologice stabilite de Petru în primul său discurs ca Papă, în momentul alegerii lui Matia în locul lui Iuda. În acele împrejurări invita să se aleagă unul «între aceia care i-au însoţit în tot timpul când Isus Cristos a sta în mijlocul nostru, începând de la Botezul lui Ioan până în ziua când a fost înălțat la cer dintre noi» (At 1,21 ş.u.). Sunt limitele cronologice al evangheliei după Marcu care redă predicarea directă a lui Petru. Aceasta începe la Iordan cu evanghelia pe care tocmai am citi-o şi se termină cu înălțarea lui Cristos la cer (16,19).
Aici găsim pentru prima dată cuvântul «Evanghelie» (din limba greacă: euaggèlion) indicând scrierea care vorbeşte despre Isus, şi constituie reproducerea fidelă a predicării apostolice. Este titlul cărţii pe care o deschidem. În aceasta este indicat clar care este conţinutul «anunţului de bucurie» care ni se povesteşte. Genitivul care o însoţeşte ne spune care este obiectul acestei veşti de bucurie: «Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu». Marcu vrea să ne spună că nu intenţionează să ne povestească o serie de întâmplări mai mult sau mai puţin edificate, dar să ne prezinte însăşi persoana lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu. El este marele protagonist al cărţii, evanghelistul îşi propune să ni-l facă cunoscut pentru a ne comunica bucuria descoperirii sale şi a primilor care au crezut ca si el. În acest titlu este deja profesiunea completă de credinţă creştină care a luat naştere din evenimentul pascal. Isus din Nazaret este adevăratul Mesia anunţat de către profeţi şi aşteptat de Israel, dar este şi Fiul lui Dumnezeu confirmat ca atare prin învierea sa şi înălțarea la cer, unde şade la dreapta Tatălui (Mc 16,19). Începutul evangheliei lui Marcu anticipează deja încheierea sa. Cristos (Mesia) a devenit de acum al doilea nume exclusiv, de neseparat de Isus, după ce Paul le unise deja în scrisorile sale, constituiesc un singur cuvânt, Isus – Cristos.
Dar cum începe aventura divină a Fiului lui Dumnezeu între noi? Marcu nu trebuie să o inventeze, era deja scrisă dinainte de către profeţi, pentru a fi uşor de recunoscut. Evanghelistul citează profetul Isaia, însă textul rezultă a fi compus din două referinţe: întâi este citat profetul Malahia, apoi profetul Isaia în forma cronologică inversată, pentru că primul a trăit circa trei secole după. Este un tip de lectură unitară inversă cu certititudinea că este acelaşi Duh care vorbeşte în amândoi profeţii. Pentru Malahia (3,1.23), ultimul dintre profeţii scriitori, mesagerul care precede Mesia este Elia renăscut. Acesta dispăruse fără să lase urmă de el în deşert dincolo de Iordan răpit de un car de foc; însă toţi gândeau că el s-ar fi întors să vestească imediata venire a lui Mesia. Marcu păstrează aceasta tradiţie fondată pe textul lui Malahia şi îl aplică in mod clar lui Ioan Botezătorul. Acesta, aşa cum confirmă Isus după schimbarea la faţă, este noul Elia care vesteşte venirea lui Cristos (Mc 9,13). Isaia indică acest profet-mesager a lui Mesia în deşert. Profeţia face referire la întoarcerea evreilor din exilul babilonez în 538. Se anunţă un nou exod, o nouă eliberare, de data aceasta de sclavia cea mai răspândită, aceea a răului. Vocea misterioasă a mesagerului anunţă venirea lui Dumnezeu prin deşertul sirian la conducerea poporului său, precum un păstor la călăuzirea turmei sale. Vocea strigă să se pregătească calea Domnului care se întoarce în ţară cu poporul său.
Acel Domn acum e Isus, Fiul lui Dumnezeu anunţat mai înainte. El trebuie să ajungă pentru a elibera omul din deşertul păcatului pentru a-l introduce pe meleagurile lui Dumnezeu, unde este împărăţia sa. Cu privire la textul originar în limba ebraic aici este schimbat punctuaţia, nu se mai spune: «O voce strigă: în deşert pregătiţi calea», dar mai degrabă: «O voce strigă în deşert: pregătiţi calea». Citatul modificat aşa, se adapta mai bine Botezătorului, predicator al deşertului care se întindea la estul râului Iordan în faţa oraşului Ierihon, acela pe care evreii il numeau «L’Arabah». Dar punea şi pe Isus în mod mai clar în continuitate cu exodul ebraic. Acel deşert întocmai amintea itinerariul parcurs de către vechiul popor al lui Dumnezeu care trebuia să reintre în ţara promisă. Cu venirea lui Isus se schimbă scenariul: Este el cel care conduce acum acest nou drum de mântuire. Botezătorul invită pe toţi să-l primească şi să-i netezească calea. Este îndatorirea fiecărui predicator al evangheliei.
Ioan administra un botez al convertirii pentru iertarea păcatelor. Aşa cum spunea chiar el însuşi, botezul său era doar un semn de convertire pentru cine vroia să îşi schimbe viaţa şi exprima această inteţie a sa în mod clar prin spălarea purificatoare. Succesul vestirii sale indica că multă lume simţea nevoia să se schimbe şi să facă ordine în interior. Există un disconfort ascuns, şi în mulţi dintre noi, care abia aşteaptă ocazia să se exprime. Lipseşte poate rechemarea puternică a unui profet credibil pe care din când în când Dumnezeu trimite în Biserica sa.
Ioan este o figură ascetică, un călător cu o viaţă simplă şi săracă, precum aceea a locuitorilor deşertului din timpul său. Se hrăneşte ca şi ei cu roadele acelui pământ neospitalier: lăcuste fripte, miere pe care albinele o depun în crăpăturile stâncilor, rădăcini de ierburi; doarme într-un cort improvizat sau într-o grotă naturală, pe o rogojină, se îmbracă cu o haină ţesută cu lână de cămilă, poartă o curea de piele la brâu. Este îmbrăcămintea pe care o purta Elia opt secole mai înainte.
Botezătorul este cu totul îndreptat către cel care trebuie să vină şi pe care el îl anunţă cu mult mai superior lui: «Eu sunt nimic, el este totul; în faţa lui mă simt mai puţin decât un sclav care leagă sau dezleagă sandalele stăpânului, botezul meu este cu apă, al lui este cu Duhul Sfânt». Fiecare creştin at trebui să îşi asume această atitudine de umilinţă şi micime. În faţa lui Cristos suntem o voce slabă care durează cât sunetul de un moment şi imediat se stinge. O voce care are sens numai dacă reuşeşte să exprime şi să comunice Cuvântul, pe Isus în care credem. Dacă vocea este numai o suflare care nu comunică nimic este o suflare risipită. Lumea e plină de creştini muţi care nu reuşesc să spună nimic cu cuvintele şi cu viaţa, voci care vorbesc într-un deşert de surzi. Botezătorul să ne înveţe să fim o voce credibilă, care strigă entuziasmul propriei credinţe în cel care vine.
