(După ce mulţimea a mâncat) Isus îndată i-a zorit pe discipoli să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt, până ce el va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat pe munte, singur, ca să se roage. Când s-a înserat era acolo singur.
Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. Pe la straja a patra din noapte, (Isus) a venit la ei, umblând pe mare. Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. Dar Isus le-a vorbit îndată: “Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”
Atunci Petru i-a răspuns: “Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă”. El i-a zis:”Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. Dar văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: “Doamne, salvează-mă!” Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: “Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat, iar cei care se aflau în barcă i s-au închinat spunând: “Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!”
(Mt 14,22-33)
________________________
Nu vă temeţi, eu sunt cu voi!
Este primul fragment, dintr-o serie de trei episoade, care-l au ca protagonist pe Petru. Aici el merge pe apă înaintea lui Isus, mai apoi primeşte promisiunea că va fi stânca de bază a Bisericii lui Cristos (16,13-20), apoi este asociat cu Isus în plătirea taxei pentru templu cu o monedă găsită în gura unui peşte pe care el îl pescuieşte din lac (17,24-27). Există impresia că Isus, după ce a descris puterea misterioasă a împărăţiei cerurilor cu minuni şi parabole, ar vrea acum să atragă atenţia asupra urmaşilor săi, oameni cărora le-a încredinţat acea împărăţie pe pământ. Sunt persoane fricoase, vulnerabile, nesigure, ambiţioase, dar şi capabili de îndrăzneală, de încredere, de iubire până acolo încât să lase totul pentru Isus. În sfârşit, oameni pe drumul credinţei, cu calităţi şi defecte, la fel ca noi. După minunea pâinii, Isus a dat drumul mulţimii, dar «i-a constrâns» pe discipolii săi să urce în barcă şi să se îndepărteze de locul minunii. Evanghelistul Ioan ne face să înţelegem că încep să se umfle de mândrie, după acea uluitoare minune. Ei cred că a sosit momentul de a-l proclama pe Isus ca rege al Israelului, aşa cum erau şi aşteptările poporului (In 6,15). Astfel ar fi compromis totul înainte de vreme. Soluţia cea mai bună era de a-i expedia departe de mulţimea entuziasmată şi înflăcărată. El se retrage, singur, pe munte ca să se roage, aşa cum a făcut mereu în momentele cele mai angajante. De pe acel munte va coborâ numai pentru a le veni în ajutor în dificultatea prin care treceau ai săi, în furtuna de pe lac. Acel fenomen natural era, poate, oglinda furtunii care se agita în inimile lor dezamăgite. Isus va veni să le calmeze şi una şi cealaltă furtună. Dumnezeu nu rămâne indiferent în faţa dificultăţilor noastre, fie că sunt ele exterioare sau interioare. Chiar dacă, în mod aparent, pare a fi departe, ca acea barcă departe de ţărm, strigătul nostru după ajutor ajunge la fel la urechile sale. El vine să ne salveze pentru că este un prieten fidel.
Este ceea ce s-a întâmplat noaptea aceea pe lac. Când barca era la mijlocul lacului, departe de ţărm, s-a abătut asupra lor pe neaşteptate o furtună de vânt puternică, aşa cum se întâmplă şi azi uneori. Acest lucru nu pare că i-ar preocupa prea mult pe aceşti pecari experţi obişnuiţi cu acele schimbări rapide. Ceea ce-i nelinişteşte este îndepărtarea de Isus, singur pe munte, lipsit de grija faţă de dificultăţile lor. El a fost cel care i-a constrâns să plece în mare grabă, ca şi cum ar fi fost supărat pe ei. Unde şi când l-ar mai fi revăzut? Nu şi-au imaginat că el le era, însă, foarte aproape. Isus este Emanuel, Dumnezeu mereu cu noi, promt să ne întindă mâna în ceasul pericolului. Nu suntem niciodată singuri; orice absenţă a lui Dumnezeu este o îndepărtare aparentă. Apostolii au experimentat-o pentru noi în acea noapte. Pe la straja a patra din noapte (între orele patru şi şase ale dimineţii), ceasul santinelelor dimineţii (Is 21,11), dar şi ceasul cântului cocoşului, Isus trece pe lângă ei mergând pe valuri. Îl întrezăresc la lumina neclară a zorilor, iar ei se sperie crezând că văd o fantasmă. Poate că le revin în minte povestirile populare care, în satele mici de coastă, născoceau poveşti cu morţi înecaţi care, uneori, reapăreau noaptea ca să ceară să nu fie uitaţi. Este impresionant să auzi că acei oameni robuşti strigă de frică, precum copiii.
Isus îi aude şi simte faţă de ei nelinişte şi compasiune. La acel strigăt de frică răspunde cu putere pentru a-i linişti: «Curaj, eu sunt, nu vă temeţi!». În aceste cuvinte răsună numele sacru al Dumnezeului din exod, care se definea «eu sunt», indicând prezenţa sa concretă în viaţa poporului său. Dumnezeul care a salvat pe părinţii din vechime la Marea Roşie, era acum pe acel lac în persoana Fiului său, aşa cum cânta un psalm din exod: «În mare este calea ta şi cărările tale în ape multe şi urmele tale nu se cunosc. Ai călăuzit poporul tău ca pe o turmă, cu mâna lui Moise şi a lui Aaron» (Ps 77,20-21). Perspectiva promitatoarea este mereu aceeaşi, şi răsună în fiecare apariţie divină: este o invitaţie la a învinge frica prin curaj şi încredere. În scrierile Noului Testament revine de patruzeci de ori ca să spună tuturor că Dumnezeul revelat de Isus este Dumnezeul care nu pune accent pe frică ci pe încredere, el nu are intenţia să sperie pe nimeni. Petru este primul, şi de această dată, care reacţionează şi cere să meargă în întâmpinarea lui Isus: «Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă». O cerere aprobată imediat şi susţinută de Cristos, care-i admiră curajul de a ieşi din refugiul sigur al bărcii pentru a înfrunta apele agitate ale mării deschise. Adevărata urmare a lui Isus cere curajul de a risca, dar mereu la porunca sa. Fără invitaţia sa, ar fi prezumţie şi nesăbuinţă. Primii paşi ai lui Petru sunt siguri şi provocatori, însă foarte degrabă intră în el frica din cauza valurilor furioase care îl înconjoară. Atunci începe să se scufunde, pentru că valurile şi credinţa nu-l mai ţin, şi strigă după ajutorul Maestrului care merge sigur alături de el. Isus îi apucă mâna şi îi adresează o mustrare prietenească: «Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?». Apoi urcă împreună în barcă şi vântul încetează imediat.
Încă o dată Petru ne reprezintă pe toţi, pentru că şi în noi convieţuiesc credinţa şi dubiul, încrederea şi frica. Isus l-a ales tocmai pe el, care alternează generozitatea credinţei cu frica până la lepădare, pentru a ne asigura asupra schimbării dispoziţiei care ne caracterizează ca oameni. Cu toate slăbiciunile şi limitele noastre, el continuă să aibă încredere în noi, să aştepte maturizarea credinţei noastre. Episodul anticipează, apoi, relatarea din Faptele apostolilor atunci când Petru a avut curajul de a ieşi primul din barca iudaismului pentru a duce evanghelia la păgânii din casa centurionului Corneliu din Cezareea, rupând orice şovăire, în urma invitaţiei lui Dumnezeu (Fapte 10,17-23): a trebuit atunci să înfrunte mustrarea conaţionalilor săi pentru îndrăzneala sa, dar s-a justificat spunând că era Dumnezeu însuşi cel care l-a invitat să facă acel pas decisiv spre universalitatea credinţei (Fapte 11,1s). Dacă nu ar fi făcut acest lucru, ar fi meritat mustrarea pe care Isus i-a făcut-o pe lac. Acea lecţie i-a servit. Ea ar trebui să ne servească nouă tuturor, care suntem în barca lui Petru, pentru a deveni mai curajoşi şi întreprinzători în credinţă şi în angajarea creştină. Ar trebui şi noi să ne aruncăm în afara bărcii vieţii noastre comode şi să înfruntăm cu curaj furtunile vieţii. Dacă răspundem invitaţiei lui Isus, nici o mare nu va fi greu de traversat. Ar trebui să cultivăm în inimă profesiunea de credinţă pe care au mărturisit-o discipolii când au văzut că furtuna a încetat imediat: «Cu adevărat eşti Fiul lui Dumnezeu!».
