DUMINICA a 18-a de peste an

În vremea aceea, când a auzit Isus (despre moartea lui Ioan Botezătorul), a plecat de acolo cu barca spre un loc pustiu şi izolat; aflând, mulţimile de prin cetăţi au mers pe jos după el. coborând, a văzut o mare mulţime, i s-a făcut milă de ei şi le-a vindecat bolnavii.

La lăsatul serii, s-au apropiat de el discipolii spunând: „Locul este pustiu şi ora e deja târzie, dă drumul mulţimilor ca să meargă prin sate şi să-şi cumpere de mâncare”. Dar Isus le-a zis: „Nu-i nevoie să plece. Daţi-le voi să mănânce!” Ei însă i-au spus: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. Atunci le-a zis: „Aduceţi-mi-le aici!”

Poruncind mulţimilor să se aşeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat privirea spre cer, a mulţumit, a frânt pâinile şi le-a dat discipolilor, iar discipolii mulţimilor.

Au mâncat toţi şi s-au săturat, iar din bucăţile rămase au strâns douăsprezece coşuri pline. Iar cei care au mâncat erau cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. (Mt 14,13-21).

__________________________

A da de mâncare celor flămânzi

            Matei leagă minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor de moartea lui Ioan Botezătorul. Isus este abia informat de către discipolii precursorului despre delictul comis de Irod Antipa la îndemnul soţiei sale Irodiada, asupra prietenului său. Atunci se retrage, în semn de doliu, într-un loc singuratic pentru a se ruga şi a se gândi la prietenul său. Împreună cu el sunt discipolii săi. Isus îşi alină marea sa tristeţe din cauza pierderii acelei persoane dragi prin tăcere, solitudine, rugăciune. Retragerea sa este însă nesocotită de mulţimea care are nevoie de el. El înţelege că, pentru a-l aminti pe prieten, valorează mai mult faptele bune decât plânsul. Matei pare a spune, aşadar, că Isus realizează minunile vindecărilor şi a înmulţirii pâinilor pentru a-l cinsti pe marele profet martir care abia a murit. Caritatea este întotdeauna cea mai bună amintire a celui mort. Minunile izvorăsc din marea iubire plină de compasiune pe care Isus o are faţă de lumea nevoiaşă, care i se îmbulzeşte împrejur, varianta acelei profunde prietenii care-l lega de Ioan Botezătorul. Gestul pâinii oferite celor flămânzi până la săturare devine pentru evanghelist, mai mult, un semn al carităţii acelui Dumnezeu care dăruise, timp de patruzeci de ani, mană din cer poporului său care călătorea prin deşert, după ce i-a oferit cuvântul său ca hrană spirituală. Cuvântul şi pâinea sunt aici darurile lui Isus: cuvântul care are vindecă şi instruieşte, pâinea care hrăneşte viaţa. Isus era un om concret, nu un visător. L-a mântuit pe om în întregime, nu doar sufletul lui. Aşa l-a creat Dumnezeu, aşa îl mântuieşte. Minunile sunt angajamentul său pentru sănătatea trupului, cuvintele sale sunt instrumentul pentru mântuirea sufletului.

            Marea mulţime care se înghesuie în jurul lui Isus pentru a-i asculta cuvântul şi a obţine vindecarea bolnavilor pe care-i trage după ea, merită înţelegere, simpatie şi compasiune. Inima Fiului lui Dumnezeu nu poate rămâne surdă la invocarea fără glas de ajutor, care urcă de la acea lume a lui. Nimeni nu cere ceva în mod explicit, însă acei ochi şi acele urechi ciulite vorbesc, îndeosebi strigă după acea foame şi sete de Dumnezeu, pe care fiecare şi-o poartă în interior. Pe Isus îl mişcă acest strigăt neexprimat, pe care ştie să-l interpreteze şi îl mişcă spre acţiune. Acele persoane au ascultat cu atenţie şi răbdare învăţătura sa până seara, aproape fără a-şi da seama că timpul s-a scurs cu repeziciune. Este timpul cinei, masa principală a zilei, locul unde sunt este nelocuit, iar apostolii îi cer lui Isus să trimită mulţimea ca să meargă în locurile învecinate ca să cumpere pâine înainte ca să se facă întuneric.

            Răspunsul lui Isus îi surprinde: «Nu-i nevoie să plece. Daţi-le voi să mănânce!». Este o propunere imposibilă, ce trece dincolo de resursele lor, fie pentru că este imposibilă găsirea unei hrane abundente în acel loc deşertic, fie pentru că ar costa o avere, ceea ce ei nu au. Insă Isus le cere discipolilor să schimbe perspectiva: înlocuieşte acel «a cumpăra» cu «a dărui», o răsturnare a economiei umane bazate pe puterea de cumpărare a banilor. Acest tip de economie comercială arată încă o dată şi astăzi neputinţa sa în a rezolva problemele sărăciei în lume. Cei săraci nu au nimic de oferit în schimb, drept urmare sunt lăsaţi în foame şi în subdezvoltare. Este greu de găsit pe cineva care să furnizeze ajutoare fără limite, pentru a pune în mişcare iniţiative şi dezvoltare în ţări care nu au resurse în acest sens. Scuza care împiedică adesea caritatea este convingerea că este prea puţin ceea ce se poate oferi pentru a schimba o situaţie de foame, este o picătură într-un deşert, dispare fără urmă într-o fântână fără fund. Cu această mentalitate are de-a face şi răspunsul discipolilor: «Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti». E un lucru foarte mic pentru o mulţime atât de mare, un ajutor perfect inutil. Era gustarea unui copil, spune Ioan (In 6), închipuiți-vă dacă ar fi putut servi drept cină miilor de persoane!

            Isus, pentru a face minunea, a cerut o minimă contribuţie umană, chiar dacă lipsită de proporţie. Abia după acel foarte mic gest de generozitate, puţinul devine mult, sărăcia devine abundenţă, foamea se transformă în saţietate. Dumnezeu nu face totul singur, solicită generozitatea noastră, se slujeşte de sărăcia noastră pentru a înfăptui minuni în lume. În rest, sunt mereu cei săraci care-i ajută pe săraci, pentru că ştiu bine ceea ce înseamnă sărăcia şi foamea. Acel mic act de caritate al unui copil face să se aprindă scânteia minunii în mâinile lui Isus. El porunceşte mulţimii să se aşeze comod pe iarbă; păstrează demnitatea unui banchet care să-i facă pe oameni să se simtă bineveniţi printr-o primire umană simplă. Nimeni nu trebuie să se simtă tratat ca un sărăntoc care stă la rând pentru o pâine. Abia acum poate începe să distribuie hrana: Isus ia pâinile şi peştii, îşi ridică ochii pre cer, recită rugăciunea de mulţumire adusă lui Dumnezeu Tatăl, «care dă hrană oricărei vietăţi», frânge pâinea şi peştele şi le oferă cina tuturor prin discipolii săi. Hrana se înmulţeşte în mâinile Domnului şi trece în mâinile discipolilor destinaţi să slujească la masă. Astfel ajunge, binecuvântat şi din abundenţă, în mâinile mesenilor, serviţi şi veneraţi cu mare delicateţe. Isus ştie să facă bine lucrurile: darul său nu umileşte, ci îl exaltă pe omul care-l primeşte cu demnitate/ca domn.

            Banchetul pe iarba câmpului, la marginea lacului Genezaret, este o anticipare simbolică a banchetului pascal al euharistiei, celebrat cu câteva luni mai târziu la Ierusalim. Semnificaţia sa euharistică este evidenţiată de evanghelistul Ioan (In 6,16-58). Gesturile realizate de Isus sunt acelea de la ultima cină: «a luat pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi a dat-o». Până acum acest gest se repetă, în biserica apostolică, de către discipolii lui Cristos în celebrările bisericilor locale. Însă rămâne pentru credincioşi invitaţia la solidaritate faţă de cei săraci, ca un semn de autenticitate. De aceea, încă din timpurile apostolice, nu a fost niciodată o euharistie fără a aduna oferte pentru cei săraci. Aceasta înseamnă că acea «caritate» în biserică nu este ceva opţional, ci o datorie care derivă din darul de sine însuşi pe care Isus îl face în sacrament şi invitaţia adresată apostolilor: «daţi-le voi săracilor să mănânce», eu voi face restul care lipseşte. Nimeni nu se poate trage înapoi.