În ziua aceea, ieşind din casă, Isus s-a aşezat pe ţărmul mării. S-a adunat în jurul lui o mulţime atât de mare încât el s-a urcat în barcă să se aşeze, şi toată mulţimea stătea pe ţărm, iar el le spunea multe în parabole:
“Iată, semănătorul a ieşit să semene. Şi în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe loc pietros unde nu avea pământ mult şi îndată a răsărit pentru că nu avea pământ adânc, iar când soarele a răsărit, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini. Spinii au crescut şi au înăbuşit-o. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are urechi, să asculte!”
Apropiindu-se, discipolii i-au spus: “De ce le vorbeşti în parabole?” Iar el le-a răspuns: ”Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi misterele împărăţiei cerurilor, dar lor nu le-a fost dat, căci celui care are i se va da şi-i va prisosi, iar celui care nu are, i se va lua şi ceea ce are. De aceea le vorbesc în parabole pentru ca văzând să nu vadă şi auzind să nu audă, nici să nu înţeleagă, şi să se împlinească profeţia lui Isaia care spune: De ascultat veţi asculta, dar nu veţi înţelege şi de privit veţi privi, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii şi i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă, iar eu să-i vindec.
Însă fericiţi sunt ochii voştri pentru că văd şi urechile voastre pentru că aud! Adevăr vă spun: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi şi n-au auzit.
Aşadar, ascultaţi parabola semănătorului! Când cineva ascultă cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine Cel Rău şi răpeşte ceea ce a fost semănat în inima lui: acesta este ce s-a semănat de-a lungul drumului. Ce a fost semănat pe loc pietros este cel care ascultă cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie, dar nu are rădăcini în sine, este de scurtă durată; când vine o încercare sau o persecuţie din cauza cuvântului, imediat se scandalizează. Ce a fost semănat între spini este cel care ascultă cuvântul, dar grija acestei lumi şi plăcerea înşelătoare a bogăţiei înăbuşă cuvântul şi rămâne fără rod. Însă ce a fost semănat în pământ bun este acela care ascultă cuvântul şi-l înţelege. Acesta aduce rod şi face care o sută, care şaizeci, care treizeci”.
(Mt 13,1-23)
__________________
Rodul a ceea ce Dumnezeu a semănat
Liturgia ne propune, pentru câteva duminici, cele şapte parabole ale împărăţiei culese de Matei în capitolul 13 al evangheliei sale. Parabolele sunt caracteristica cea mai vizibilă a predicării lui Isus. Au ieşit din fantezia lui bogată şi din ceea ce observa în viaţa cotidiană. Imagini cu o mare eficacitate pedagogică, deoarece limbajul imaginilor este cel mai eficace pentru a comunica concepte lumii simple şi concrete. Este interesant să notăm că Isus nu a folosit niciodată fabula, care este o povestire ireală, dar evanghelia sa era o învăţătură care invita la a privi în mod concret istoria cotidiană, şi nu de a visa la o lume fantastică. Parabola îi permitea ca adesea să facă apel la experienţa celor care-l ascultau. Voia ca ascultătorii să deschidă ochii asupra realităţii pe care o trăiau şi să descopere astfel modul misterios şi patern în care Dumnezeu acţionează cu oamenii. Limbajul său este unul accesibil tuturor. Problema parabolelor nu era, aşadar, înţelegerea lor, ci acceptarea acestora. Isus afirmă lucrul acesta cu claritate în evanghelia de azi, citând ceea ce a spus profetul Isaia. Adeseori nu era acceptat modul de a acţiona al lui Dumnezeu descris de Isus în parabole, pentru că se opunea/era în contrast cu anumite prejudecăţi şi interese. Atunci el trebuia să constate că unii «văzând nu văd şi auzind nu aud», este echivalent cu a spune că nu există unul mai orb decât cel ce nu vrea să vadă şi unul mai surd decât cel care nu vrea să audă. Noi să fim dispuşi, aşadar, să ascultăm prima sa parabolă. Ea este împărţită în două părţi clare: relatarea specifică naraţiunii şi explicaţia în formă alegorică. În prima parte, percepem mai mult vocea lui Isus, în cea de-a doua recunoaştem mai mult vocea bisericii apostolice.
Atunci când Isus vorbeşte aşezat în barcă, cu spatele îndreptat spre lac, are în faţa sa câmpiile şi dealurile din jur. Reaminteşte pentru acea lume de la ţară ritualul de a semăna şi dezvoltarea grâului, pe care ei îl cunoşteau foarte bine. Însămânţarea avea loc toamna, iar grâul era arunca în pământul care nu era încă arat, direct pe miriştile şi pe ciulinii din anul precedent, ce erau deja sfărâmaţi de căldura puternică a verii, pe cărările create între timp de trecători şi pe pietre. Numai după ce a aruncat, cu un larg gest al mâinii, boabele de grâu pe suprafaţa inegală şi variată, ţăranul începea să are terenul uscat şi prăfuit cu un mic plug de lemn tras de un măgăruş. În timpul iernii grâul înverzit începea să acopere suprafaţa arată, iar primăvara grâul se cocea repede sub căldura soarelui arzător. Atunci apărea în mod evident diversitatea terenului. Acolo unde apare o stâncă, grâul se uscase de la început pentru că nu avea suficientă umezeală; unde erau ciulini şi mărăcini grâul a fost sufocat de aceştia printr-o dezvoltare rapidă; în restul terenului grâul s-a dezvoltat cu uşurinţă, însă cu un randament proporţionat cu cât era terenul de bun şi profund.
Acest ţăran care seamănă ar putea părea că este lipsit de experienţă şi nu e prevăzător, pentru că seamănă fără a privi unde îşi aruncă grâul. În realitate, el ştie ceea ce face, prevăzând toate riscurile descrise de Isus. El îşi cunoaşte bine cîmpul şi ştie că, la sfârşit, va avea recolta sa. Isus atrage atenţia tocmai asupra aceastei recolte finale, atrăgând atenţia accentuându-i nuanţele prin cifre paradoxale. Se ştie că terenurile cele mai bune din acea vreme, dacă totul mergea bine, ofereau proprietarilor o tonă de recoltă la fiecare sută de kg de sămânţă. Este uşor să ne imaginăm surpriza şi neîncrederea ascultătorilor atunci când Isus le aruncă nişte cifre exagerate de o sută, de şaizeci sau chiar treizeci de chintale de recoltă la fiecare sută de kg de sămânţă. Dar el vorbeşte acum despre realitatea spirituală a Împărăţiei cerurilor, descrisă în sens figurat prin sămânţa şi recolta ţăranilor evrei. Isus intenţionează să clarifice cu această parabolă falimentul aparent al predicării sale, care nu obţinea succesul sperat. De aceea, îi invită pe ascultătorii săi ca să înveţe lecţia de la ţăran: actul său umil şi suferit de a semăna, care dă impresia că aruncă sămânţa degeaba, este condiţie pentru bucuria marii recolte finale. Aceasta este logica împărăţiei lui Dumnezeu, adică aceea a acţiunii sale în istorie. Dumnezeu începe într-o manieră umilă şi tăcută, ştiind să aştepte cu răbdarea ţăranului, deoarece ştie că la sfârşit recolta va fi răsunătoare.
Pentru Matei, Isus propune evanghelia sa tuturor, chiar dacă puţini sunt cei care par să răspundă chemării sale. Cere tuturor să se angajeze şi să aducă roade concrete de bine în viaţă. Conform cu realitatea, remarcă patru sectoare ale câmpului, trei sterile şi doar unul productiv. Însă subliniază, cu optimism, că sectorul productiv compensează cu mult falimentul celorlalte. Nu intenţionează să sugereze procente, ci să-i stimuleze pe toţi ca să colaboreze cu divinul semănător în vederea recoltei finale. Avertizează, însă, asupra obstacolelor pe care credinţa le riscă. Primul este neînţelegerea şi superficialitatea acelora care sunt analfabeţi în ale credinţei, care refuză evanghelia mai înainte ca s-o cunoască; al doilea este nestatornicia acelora care, după un început promiţător, pierd credinţa pentru că este mult prea angajantă, în special într-o lume ostilă care o întunecă şi o defăimează prin propuneri mai atractive; al treilea obstacol este constituit de către grija excesivă pentru muncă şi cursa după câştig. Mulţi sunt absorbiţi total de problemele traiului şi nu au timp pentru Dumnezeu şi pentru sufletul lor. Dumnezeu dispare puţin câte puţin din orizontul vieţii, fiind constrâns tot mai mult să plece în periferie şi să fie uitat. Însă parabola nu se încheie cu acest spectacol dezolant. Ea propune o viziune optimistă a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. La sfârşit ea va avea un succes răsunător, care merge dincolo de orice aşteptare umană. Isus asigurase că Împărăţia predicată de el ar fi avut un final extraordinar dincolo de începuturile ei modeste, de neînţelegere şi de persecuţie. Prezisese, în sfârşit, că Biserica se va răspândi în lumea întreagă. Matei, care a văzut Biserica crescând în mod neprevăzut, cere să persevereze în credinţă şi să aducă roade îmbelşugate de opere bune. Numai aşa cel credincios va vedea câmpul bun al lui Dumnezeu.
