DUMINICA a-14-a de peste an

În acel timp Isus a luat cuvântul şi a zis: «Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-au revelat celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta. Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze.

Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară». (Mt 11,25-30)

_____________

Invitaţia plină de pasiune pentru cei mici şi suferinzi

 

            Matei a consemnat, cu puţin înaintea acestei relatări, refuzul încăpăţânat al populaţiei din Galileea faţă de Isus, în deosebi ale acelor oraşe în care au avut loc cele mai numeroase minuni, precum Corazin, Betsaida, Cafarnaum. Acel refuz l-a supărat pe Isus, care s-a plâns de aceasta cu voce tare prin cuvinte tăioase. Însă, depăşit fiind primul moment de descurajare, el îşi concentrează atenţia asupra lumii bune şi simple care continuă să creadă în el şi să-l urmeze. Îi izvorăsc atunci din inimă două cerinţe pline de pasiune, care exprimă compasiunea sa şi afecţiunea sa. Primul strigăt este un cânt de recunoştinţă adus Tatălui care a decis încă din veşnicie, în planul său misterios, să reveleze celor mici şi simplii misterul mântuirii, în locul mândrilor studioşi precum şi al falşilor învăţaţi ai acestei lumi. Cel de-al doilea strigăt este o invitaţie cordială făcută tuturor acelora care iau în serios osteneala vieţii şi înfruntă cu curaj nedreptăţile răului fizic şi ale răutăţii umane. În sfârşit, Isus descoperă că Tatăl se îngrijeşte de cei mai mici dintre oameni, cei ce nu contează în ochii celor puternici şi a celor bogaţi, invitându-i să adere la el şi să colaboreze cu el pentru mântuirea lumii. Dumnezeu i-a ales drept colaboratori şi fii. Cu Dumnezeu sunt la ei acasă. Şi vor fi chiar ei, prin munca lor obositoare şi prin credinţa lor răbdătoare, care vor salva această societate atee, orgolioasă şi trufaşă. Este un mesaj provocator cu o mare speranţă; ne place să-l medităm din evanghelia pe care Matei ni-l propune astăzi. Să ne implicăm.

            Fragmentul este împărţit în două părţi: începe cu o entuziastă laudă adusă de Isus Tatălui pentru revelarea plină de bucurie a voinţei divine manifestată prin alegerea celor mici şi a celor simpli, ca fiind candidaţi la credinţă. Numai acela care intră în inima lui Dumnezeu, precum Fiul, descoperă acest mister atât de contrar culturii lumeşti. Cei dintâi în împărăţia cerurilor sunt mereu cei din urmă. Cea de-a doua parte este o invitaţie strigată săre cei nevoiaşi de ajutor şi de mângâiere. Este compusă din trei imperative: veniţi, luaţi, învăţaţi. Isus se propune aici drept model de blândeţe, de umilinţă, de încredere în Dumnezeu, şi formulează promisiunile sale urmaşilor săi prin alte trei cuvinte semnificative: greutatea, jugul, odihna. Să o luăm de la început.

            Strigătul de bucurie al lui Isus este ca o descoperire şi o mărturisire entuziastă de credinţă (exomologhésis). Este introdus cu o formulă de recunoştinţă pe un ton solemn, care ne îmbrăţişează şi ne implică pe toţi: «Te preamăresc Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-au revelat celor mici». Dumnezeu este chemat la apel cu toată măreţia sa de Domn al cerului şi al pământului, suveran al creării istoriei. Este el cel care conduce cursul evenimentelor din lume. «Lucrurile» (tauta) revelate de el celor mici sunt lucrurile lui Dumnezeu, planul său misterios care nu se descoperă prin raţiuni umane sofisticate, ci prin docilitate faţă de cuvântul divin al evangheliei. Isus aduce împărăţia cerurilor, acolo unde suveranitatea iubitoare a lui Dumnezeu este acceptată şi apreciată de cei săraci în duh (Mt 5,3), adică de cei umili şi cei din urmă. Apoi Isus, puţin după aceea, luînd un copil în braţe, va spune: «Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Aşadar, cine se va umili asemenea acestui copil, acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor» (18,2-4). În timp ce vorbea, Domnul avea în faţa ochilor pe discipolii săi şi lumea săracă care-l urma cu entuziasm, toţi fiind însetaţi de cuvântul său. Îi asigura spunând: «Bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri». Numele acestor credincioşi umili apăreau scrise deja înregistrate în ceruri. Luca scrie acest lucru într-o frază paralelă, acolo unde Isus mai spune: «Fericiţi ochii care văd ceea ce voi vedeţi, căci vă spun: mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit. În credinţă, ceea ce profeţii şi regii (din Israel) au dorit să vadă şi să audă, dar nu au văzut şi nici auzit (Lc 10, 20.23ş.u.).

            Apoi, pentru a-i asigura pe ascultătorii săi că nu visează atunci când vorbeşte, Isus revelează că le comunică lor gândul însuși al Tatălui, deoarece cei doi se cunosc bine şi se întrepătrund până acolo încât devin una. Între ei există un asemenea schimb de cunoaştere şi de iubire încât acţionează şi vorbesc de comun acord. Nu poate fi pusă în dubiu descoperirea Tatălui care a venit prin Fiul. Este cea mai sigură dintre lucrurile sigure. Din acea comună cunoaştere unită şi clară ia naştere lauda pe care Isus abia a pronunţat-o pentru noi. Mulţumită lui şi Tatălui că noi le datorăm credinţa, cea care ne face creştini.

            Cea de-a doua parte a fragmentului pe care l-am ascultat este o invitaţie exprimată cu glas tare pe înălţimea muntelui tuturor oamenilor: «Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi». Este numit de către exegeţi «strigătul mântuitorului», pentru că este o invitaţie urgentă la mântuirea adusă de Isus. Este ca şi când braţele lui Isus s-ar lărgi de la cercul ascultătorilor săi istorici pentru a-i aduna pe oamenii tuturor timpurilor şi din toate părţile. Nu a spus cazual, ca ceva întâmplător: «Toate mi-au fost date de Tatăl meu». Nimic şi nimeni nu este exclus de la mântuirea adusă de Isus, care va spune mai târziu: «Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ» (28,18). Invitaţia de a veni la el, formulată acum de Isus, a răsunat pentru prima dată la chemarea primilor apostoli precum Andrei, Petru, Iacob, Ioan şi Matei vameşul: «veniţi după mine» (4,19-22; 9,9). Ei au lăsat totul pentru a-l urma pe Isus şi au devenit fruntaşii unui lung convoi de urmaşi care, de-a lungul secolelor, cu toţii în căutarea păcii inimii pe care numai Isus o poate da, cu toţii fiind convinşi că au atins realizarea desăvârşită a existenţei lor. Era chemarea izvorului Duhului care-i atrage pe cei însetaţi de pace şi de adevăratul bine: «Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi să bea; râuri de apă vie vor curge din pieptul lui» (In 7,37).

            În fragmentul nostru invitaţia este adresată celui care este strivit de greutatea insuportabilă a unei vieţi grele, aceluia care este oprimat de o sclăvie morală sau socială care-l privează de binele libertăţii. Într-un cuvânt, Isus îi cheamă pe toţi marginalizaţii lumii ca să se răscumpere de viciu şi de răul care-i asupreşte. Imaginea jugului ne duce cu gândul la câmpiile unde perechi de boi trag plugul cu greu. Isus vrea să-i invite pe cei obosiţi şi pe cei asupriţi ca să împartă jugul cu el, adică să poarte împreună cu el greutăţile şi oboselile. Greutatea dusă în doi este mai uşoară, îndeosebi dacă cealaltă parte îşi asumă greutatea mai mare. Ca şi cum ar spune: Te ajut eu, alătură-te şi încredinţează-te mie. Sunt antrenat la oboseală, după ce am muncit treizeci de ani la Nazaret ca meşteşugar şi am terminat prin a purta o cruce foarte grea până pe Calvar. Dacă vrei, mă ofer să-ţi fiu Cireneu. Voi purta crucea ta pentru tine şi cu tine. Toate acestea sunt exprimate în lista termenilor folosiţi de Isus în mod succesiv: cei «obosiţi şi asupriţi» indică condiţia umană cea mai comună; «jugul» este instrumentul care împarte oboseala în două; «alinarea» este rezultatul ajutorului şi al consolării lui Cristos. Numai în această împărtăşire a greutăţii şi oboselii se învaţă faptul de a fi blânzi, răbdători şi umili. Isus se propune aici drept model şi maestru al blândeţii şi al umilinţei. Cel credincios îşi află pace şi alinare în restrişte, pentru că nu se simte singur. Are alături de el pe Dumnezeul păcii, al consolării şi al iubirii, care merge şi suferă cu el. A încerca pentru a crede!