În timpul acela Isus a spus ucenicilor săi: „Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul! Aşa cum un om, plecând în călătorie, îşi lasă casa şi dă putere servitorilor săi, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze; vegheaţi aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind! Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!”. (Mc 13,33-37).
__________________________
Un nou (re)început
Timpul Adventului este perioada dedicată așteptării Nașterii Domnului. Acest timp cuprinde patru săptămâni de pregătire pentru sărbătoarea instituită abia în sec. al V-lea. După circa 100 de ani a fost instituit acest timp liturgic de pregătire, având un caracter ascetic şi penitenţial, pentru ca fiecare creștin să se poată dedica rugăciunii şi mortificării. Astăzi, în timpuri de răcire spirituală a credinței, Adventul are numai o semnificație liturgică, înțeleasă de puţini în adevăratul conținut şi amintit numai la celebrarea duminicală. «Adventus» este un cuvânt din limba latină care înseamnă «venire». Acest termen indică tripla venire a lui Isus: prima – este cea istorică de la Crăciun, când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Om şi a locuit între noi, un om între oameni, pentru a ne mântui prin moartea şi învierea Sa; a doua – este ultima venire a lui Isus pe norii cerului cu mărire și putere, pentru a duce la îndeplinire întreaga operă de mântuire. Între aceste două veniri se află cea de-a treia venire: cea sacramentală, care are loc în viaţa Bisericii şi în viața fiecăruia dintre noi. Este întâlnirea personală și plină de bucurie cu Isus care ne însoţeşte de la naştere până la moarte, mereu prezent, dar si mereu aşteptat, până când va bate în mod definitiv la uşa noastră pentru a ne conduce în împărăţia sa veşnică.
Odată cu începutul noului an liturgic reluăm drumul spiritual către această întâlnire veche şi mereu nouă: retrăim cu recunoştinţă infinită prima venire a Mântuitorului la Crăciun, îl ascultăm pe Isus care bate în mod continuu la uşa inimi noastre pentru a-l întâlni în credinţă, aşteptăm ultima Sa venire, care va face definitivă şi sigură mântuirea noastră. În noul an liturgic cateheza este încredinţată evangheliei lui Marcu, cel mai scurt dintre toți cei patru evangheliști, dar și cel mai antic. În aceste pagini regăsim vocea vie a lui Petru, căruia Marcu i-a fost ucenic şi interpret, mai ales la Roma. Faptul că relatările sale sunt scurte şi vioaie trădează preocuparea apostolului de a fi esenţial şi incisiv când vine vorba de învăţătura despre Isus Cristos; relatările sale transmit iubirea şi credinţa vie pe care le purta maestrului său, până la a-și da viaţa pentru el. Iar la o simplă lectură a evangheliei sale se înţelege uşor acest lucru.
În această primă duminică din Advent, sfântul Marcu ne invită să privim mai departe, dincolo de Crăciun şi dincolo de orizontul vieţii noastre pământeşti, pentru a ne aminti că drumul şi aşteptarea noastră nu se termină în momentul prezent al vieţii noastre pământeşti. Acesta este doar o oprire intermediară din călătoria noastră. Punctul de sosire este mai departe. Istoria mântuirii noastre continuă până la etapa finală când se vor împlini toate. Este o rechemare de a ne îndrepta privirea către adevărata ţintă a vieţii noastre: ultima venire a lui Isus, gloria noastră. Este o invitaţie de a ne deschide ochii și de a nu trăi în somnul uitării, precum animalele care nu înţeleg.
Fragmentul evanghelic de astăzi începe cu două verbe care ne atrag atenţia: „ deschideţi bine ochii” (în greaca blèpete) şi „rămâneţi treji” (în greaca grégorèite). Al doilea verb este repetat de patru ori în fragmentul evangheliei noastre şi aceasta, deja, indică importanţa pe care Isus o adaugă acestei atitudini. La cine trebuie să ne uităm cu atenţie şi pe cine aşteptăm cu ochii larg deschişi? Pe Domnul Isus care vine în viaţa noastră, care bate la uşa noastră pentru a fi primit cu bucurie. Şi aceasta nu numai în fiecare an de Crăciun, dar şi la sfârşitul vieţii noastre. Deoarece pentru noi ultima venire a lui Isus, escatologia, va coincide cu moartea. Atunci nu vom dispărea în nimic, dar vom intra în adevărata viaţa fără sfârşit. Atunci îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă şi vom intra în casa lui plină de bucurie, vom fi umpluţi cu iubirea sa cu o blândeţe de neimaginat. Această întâlnire de pe urmă este în mod sigur aşa cum a fost cea a păstorilor şi a magilor la Crăciun. Adventul ne invită să mergem în această direcţie cu Ioan Botezătorul şi cu Fecioara Maria care au aşteptat şi au vestit prima venire a Domnului.
Două sunt imaginile pe care Isus le foloseşte pentru a anunța a doua sa venire: aceea a „servitorilor” cărora stăpânul care pleacă le încredinţează bunurile sale, şi aceea a „porții” gata să deschidă la orice ora uşa casei, când stăpânul se va întoarce. Ambientul descris de Isus este acela al unei case nobile palestiniene, în care stăpânul are la dispoziţie mulţi servitori (doùloi). Într-o zi stăpânul decide să plece într-o călătorie lungă şi lasă casa şi terenurile în totalitate pe mâna servitorilor săi, împărţind sarcinile şi responsabilităţile fiecăruia după propriile capacităţi și atribuții. În special, îi indică portarului să vegheze până la întoarcerea lui pentru a-i deschide poarta. Era greu şi cântărea mult să ia cu sine cheile mari ale porţilor casei, care în general se deschideau din interior luând lanţurile şi leațurile de siguranţă care o blocau. Munca de portar era grea.
Imaginile alegorice arată în mod clar situaţia Bisericii din timpul evanghelistului. Isus era înălţat la cer şi nu dăduse nici o indicaţie precisă cu privire la timpul întoarcerii sale. Orice moment era potrivit. Plecând, spusese: «nu ştiţi când este timpul (kairòs)». Nu era vorba de o dată în calendar, indicată în limba greacă cu kronos, dar despre timpul lui Dumnezeu, acela al mântuirii, kairòs, timpul de pe urmă, acela care introduce în eternitatea divină, timp necunoscut omului, în afara oricărei previziuni. Isus împarte cele patru vegheri ale nopţii după obiceiul vechi: prima veghe era de la 18 la 21; a doua de la 21 la 24; a treia de la miezul nopţii până la 3 şi se termina cu cântatul cocoşului; a patra de la 3 la 6. Acest calcul vrea să indice faptul că Isus poate să se întoarcă la orice oră.
Isus însă, dacă nu a precizat timpul şi ora, dăduse indicații clare referitor la comportamentul şi responsabilităţile din interiorul comunităţilor creştine. Întâi de toate, slujirea către fraţii în credinţă. Isus voia ca niciunul dintre creştinii săi să nu se simtă stăpânul comunităţii creştine; toţi trebuiau să se simtă slujitorii unii altora, chiar dacă cu responsabilităţi individuale specifice şi precise. Diversitatea îndatoririlor îi făceau pe toţi implicaţi şi complementari în slujire. Domnul a spus clar: «dacă cineva vrea să fie primul să se considere ultimul şi slujitorul tuturor» (9,35); «cine vrea să fie mai mare între voi să se facă servitorul vostru şi cine vrea să fie primul să se facă slujitorul vostru, precum Fiul omului, care nu a venit pentru a fi slujit, dar pentru a sluji şi a-și da viaţa pentru toți» (10,44 ș.u.).
Nici un discipol de-al lui Isus însă nu trebuie să se simtă străin şi inutil în Biserică; tuturor Isus a spus să fie martori activi şi credibili ai evangheliei. Fiecare va trebui să dea cont Domnului de slujirea sa, de cum a adus roade cu talanţii primiţi (Mt 25, 14-29). Este o mustrare către autorităţi de a nu face pe stăpânul dar şi o mustrare laicilor de a nu adormi într-un lipsă de implicare comodă. Strigare în faţa abuzului fanatic de putere dar strigare şi în faţa indiferenţei şi a apatiei care caracterizează o bună parte dintre cei botezaţi care nu se simt Biserica lui Dumnezeu.
Şi imaginea „porții”, pe care Isus o evidenţiază, ne priveşte îndeaproape. Fiecare trebuie să se simtă păzitorul propriei vieţi, pentru ca să nu vină hoţii să ne fure lucrurile noastre cele mai preţioase, precum credinţa. Nu putem fi siguri de fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu până la sfârşit. Isus a pus o întrebare neliniştitoare pentru toţi: «Când Fiul omului va veni, va mai găsi credinţă pe pământ?» (Lc 18,8). Suntem în aşteptarea Domnului care va veni şi va bate la uşa noastră, gata să-i deschidem ca unui prieten. Nu ştim când, dar ştim că va veni. Să nu ne lăsăm surprinşi de somnul morţii.
