Paştele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Şi a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: “Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie”. Discipolii lui şi-au adus aminte că fusese scris: Zelul pentru casa ta mă mistuie. Aşadar, l-au întrebat iudeii şi i-au zis: “Ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci acestea?” Isus le-a răspuns: “Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!” Aşadar, i-au zis iudeii: “Acest templu a fost construit în patruzeci şi şase de ani şi tu îl vei ridica în trei zile?” Însă el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morţi, discipolii lui şi-au amintit că a spus aceasta şi au crezut în Scriptură şi în cuvântul pe care îl spusese Isus. (In 2,13-22)
_____________________________
Templul lui Dumnezeu suntem noi
Astăzi este sărbătoarea Catedralei din Roma, care este şi catedrala lumii, biserica de referinţă a întregii creştinătăţi, semn de unitate pentru catolicii care văd în Papa pe dulcele «Cristos pe pământ», aşa cum îl numea Sf. Ecaterina de Siena. Biserica Sf. Ioan din Lateran a fost fondată de împăratul Constantin în anul 324, pe locul vechiului palat Lateran. Sărbătoarea fondării a fost celebrată doar la Roma timp de multe secole, şi abia în anul 1556, la încheierea Conciliului din Trento, Pius al IV-lea a extins-o la întreaga lume catolică care părea că şi-a regăsit unitatea după scisma protestantă. Acea biserică era semnul bisericii catolice făcută din pietre vii, un edificiu mai mult spiritual decât material, unde cu toţii dau lui Dumnezeu «cultul în duh şi adevăr».
Prin această sărbătoare nu intenţionăm să comemorăm sau să celebrăm edificiul material roman, ci vrem să redescoperim edificiul spiritual al Templului lui Dumnezeu care suntem noi toţi cei botezaţi, construiţi pe stânca lui Petru şi destinaţi să formăm un singur trup, adevăratul loc în care Dumnezeu locuieşte şi vrea să fie adorat. Ni se cere o dublă verificare: aceea a unităţii credinţei şi cea a unicului cult autentic şi sincer, care i se cuvin lui Dumnezeu. Sunt mulţi cei care spun că sunt creştini pentru că sunt botezaţi, însă puţini sunt cei convertiţi care practică în mod conştient propria credinţă. Mulţi şi-au construit o religie «fă singur», selecţionând evanghelia şi alegând ceea ce place; o religie privată, de trăit doar în interior ca o gândire care uneori revine, fără nici o practică exterioară. Descoperă că există o biserică aproape de casă doar în marile sărbători publice, precum Crăciun şi Paşte, sau în evenimentele familiare precum botezuri, căsătorii şi înmormântări. În restul anului, edificiul sacru face parte doar dintr-o scenă obişnuită care-i lasă indiferenţi, un surplus al clădirii rezidenţiale.
Fragmentul din evanghelia lui Ioan, pe care abia l-am citit, ne duce la Templul din Ierusalim unde se desfăşura viaţa religioasă a evreilor. Suntem în zilele care precedă marea sărbătoare a Paştelui, care atrăgea pelerini din întreaga lume. Încă din adolesenţa sa, la doisprezece ani, Isus a fost iniţiat la acel pelerinaj solemn (Lc 2,41-50). Acea primă dată rămăsese în templu fără ştirea părinţilor săi, fascinat de frumuseţea şi de sacralitatea acelui loc pe care el îl simţea ca pe «casa» proprie, casa Tatălui său. Maria şi Iosif l-au căutat trei zile înainte ca să-l găsească în curţile templului, la şcoala marilor maeştrii din Ierusalim care, în acele zile, făceau lecţii deschise sub coloanele acestuia. Da, pentru că templul includea curţi într-o succesiune: prima era numită curtea păgânilor, pentru că putea intra aici şi cei care nu erau evrei; a doua curte era destinată femeilor evreice, unde puteau să intre pentru a se ruga şi a conversa; a treia curte, cea mai internă, era cea a bărbaţilor şi preoţilor. Aici intrau doar bărbaţii evrei circumcişi precum şi preoţii dedicaţi cultului.
Prima dintre cele trei curţi, în marile sărbători, se transforma într-o piaţă de comerţ, unde se vindeau animale ce erau oferite în sacrificiu (viţei, oi, capre şi porumbei) şi unde erau puse tarabe pentru schimbarea banilor. De fapt, era necesară schimbarea monedelor romane şi greceşti, care purtau imaginea împăratului sau a zeilor divini. Introducerea acelor imagini în tezaurul sacru al templului ar fi fost o profanare inacceptabilă. Isus, intrând în acea confuzie, a trebuit de cele mai multe ori să se fi indignat şi înfuriat pentru acel masacru acela nu mai era un loc de rugăciune, era o piaţă, era imposibilă rugăciunea în acele condiţii. În precedentele pelerinaje ţinuse în sine supărarea sa, însă de această dată nu se mai stăpâneşte şi dă frâu liber întregii sale furii interioare. Adună de pe pământ nişte sfori şi face un bici cu care începe să lovească oameni şi animale. În templu nu era permisă introducerea nuielelor, iar unicele pietre erau acelea care trebuiau scoase din pavaj. Ne putem imagina confuzia şi debandada din acel moment de provocare extremă. Furia lui Isus răstoarnă tarabele schimbătorilor de bani şi coliviile vânzătorilor de porumbei. Cu toţii sunt constrânşi să-şi schimbe locul şi să iasă în afara templului, la picioarele Muntelui Măslinilor, unde era de obicei amenajat locul pentru comerţ. Este pentru prima şi ultima dată când îl vedem pe Isus atât de nervos, încât să devină furios şi să lovească la dreapta şi la stânga. Este înfricoşător la un om blând şi răbdător ca El. El le revelează motivul vânzătorilor de porumbei pe care-i împinge afară cu mai multă bunăvoinţă: «Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie». Evanghelistul comentează faptul că zelul pentru casa lui Dumnezeu era cel care îl «mistuia» (kataphàgein) pe Cristos, o pasiune şi o iubire de necontrolat, capabilă să-l mistuie şi să-l consume. De fapt, va fi una dintre cauzele care-l vor duce spre condamnarea la moarte, atunci când unii martori, chemaţi să depună mărturie împotriva lui, îl vor acuza că a ameninţat că va distruge templul (Mc 14,58).
Evenimentul nu putea să nu atragă atenţia gărzilor templului, poliţia leviţilor, are îl întreabă cu ce autoritate acţiona în acel loc administrat de marile familii sacerdotale. Ei vor să le prezinte un document de legitimitate a acţiunii sale neobişnuite, poate vreo minune, având în vedere că se bucură de faima unui făcător de minuni. Isus îi trimite la ultimul său mare miracol, care este învierea sa din morţi, printr-un limbaj simbolic uşor de înţeles pentru urmaşii săi, mai ales după Paştele creştin: «Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!». Trebuia să fie uşoară surprinderea înţelegerii greşite: «Acest templu a fost construit în patruzeci şi şase de ani şi tu îl vei ridica în trei zile?». Irod începuse lucrările în anul 19 î.Cr. şi în anul 27 d.Cr., atunci când Isus vorbeşte, acele lucrări puteau fi declarate a fi încheiate, cel puţin în structurile mai importante. Evanghelistul ne explică că Isus vorbea despre Templul trupului său. Cu moartea şi învierea sa, Isus este noul templu. În el, cu el şi prin el urcă la Dumnezeu rugăciunea noastră şi cultul nostru sacramental şi spiritual. Vom avea mereu nevoie de o biserică materială unde să ne adunăm ca familie a lui Dumnezeu în rugăciune, însă adevăratul Templu este şi rămâne Isus, mediatorul nostru, care ne pune în legătură cu Tatăl. În mâinile sale depunem rugile noastre atunbci când le încheiem spunând: «prin Isus Cristos, Domnul nostru». Lui îi încredinţăm problemele noastre, dificultăţile noastre, suferinţele noastre, care devin în mâinile sale un sacrificiu spiritual plăcut lui Dumnezeu. Pe buzele sale răsună rugăciunea pe care el însuşi ne-a învăţat-o, Tatăl nostru. Prin el trece harul sacramentelor pe care le primim şi euharistia pe care o mâncăm.
