În vremea aceea, Isus le-a spus discipolilor săi: Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul gloriei sale. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga. Atunci regele va spune celor de la dreapta sa: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii! Căci am fost flămând, şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi mi-aţi dat să beau, am fost străin, şi m-aţi primit, gol, şi m-aţi îmbrăcat, bolnav, şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare, şi aţi venit la mine!”.
Atunci îi vor răspunde cei drepţi, zicând: „Doamne, când te-am văzut flămând, şi te-am hrănit, sau însetat, şi ţi-am dat să bei? Când te-am văzut străin, şi te-am primit, sau gol, şi te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare, şi am venit la tine?” Iar regele, răspunzând, le va spune: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut”.
Atunci le va spune celor de la stânga: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui! Căci am fost flămând, şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi nu mi-aţi dat să beau, am fost străin, şi nu m-aţi primit, gol, şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în închisoare, şi nu m-aţi vizitat”. Atunci ei îi vor răspunde, zicând: „Doamne, când te-am văzut flămând sau însetat sau străin sau gol, sau bolnav sau în închisoare, şi nu ţi-am slujit?” Iar el le va răspunde: „Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut”. Şi vor merge aceştia în chinul veşnic, iar cei drepţi, în viaţa cea veşnică. (Mt 25,31-46)
________________________________________
Vom fi judecaţi cu toţii de regele divin despre iubire
Viaţa creştină este forţă, speranţă, aşteptare, de aceea repetăm zilnic în rugăciunea Tatăl nostru: Vie împărăţia ta! (Mt 6,10). Timpul aşteptării nu este precizat, nimeni nu ştie când şi unde va veni întâlnirea definitivă cu Dumnezeu; se află mereu asupra noastră sentimentul de inevitabilului, ca şi cum moartea s-ar afla după colţ. Suntem la încheierea anului liturgic şi la liturghia din această duminică răsună cu putere vestirea împărăţiei cerurilor, cea definitivă, ce va veni odată cu revenirea lui Cristos-Rege în gloria sa după înviere. Ea are scopul de a hrăni speranţa noastră şi de a întipări în noi urgenţa aşteptării pentru a nu fi surprinşi nepregătiţi. Minunată grijă maternă a Bisericii care nu încetează să ne pună în gardă cu insistenţă, fără iluzii! Vestirea lui Isus este cea a unei întâlniri a fiilor cu tatăl, a fraţilor cu fratele mai mare care a mers ca să le pregătească un loc. Acest lucru permite să fie depăşită angoasa şi teama de moarte care paralizează. Judecata rămâne în fundal ca o avertizare bună, pentru a ne stimula ca să trăim cu responsabilitate şi să iubim viaţa pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte. Va fi o surprinzătoare bucurie pentru cel care şi-a consumat existenţa în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Aşteptarea nu trebuie să distragă pe nimeni din prezentul istoric, nu permite evadarea din realitate, nu permite nimănui să trăiască într-un fel de sală de aşteptare răsfoind vreo revistă de actualitate.
Evanghelia de azi prezintă, în formă scenică, judecata finală a lui Isus, ceea ce vechilor cumpărători şi pictori le plăcea să decoreze cu fresce pereţii de la ieşirea din biserici, ca o avertizare pentru cei care ieşeau din edificiul sacru, după ce participau la liturghie. Era ca un fel de a le spune de faptul că toţii vor avea o altă întâlnire mai angajantă cu Cristos, o prelungire a acelei întâlniri abia trăite în biserică. Nimic mai bun decât scena judecăţii finale redă ideea despre Cristos regele universului, pe care o celebrăm astăzi. Relatarea, prezentă numai în evanghelia după Matei, e un fel de parabolă, adică nu intenţionează să ilustreze forografic ceea ce se va întâmpla. Mulţi exegeţi vorbesc despre «parabola oilor şi a caprelor». Începutul redă exact ceea ce avea loc seara în stânele din Galileea: păstorul separa oile (pròbata) de capre (eriphòi) pentru a le mulge şi a le repune în îngrădituri diferite pe timpul nopţii. Aici separarea dintre oile albe şi caprele negre are un scop discriminatoriu clar între buni şi răi, pentru a le atribui la sfârşit un destin diferit. Aproape fără a ne da seama, acel păstor se transformă în rege-judecător. Isus, în timpul procesului celebrat în daţa sinedriului, anunţase: «De acum îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului» (Mt 26,64).
Cele două figuri, cea a păstorului şi cea a regelui, se găsesc suprapuse în Biblie şi în literatura orientală, unde Dumnezeu sau regele pământesc au aceeaşi dublă fizionomie simbolică. Imaginea de a aduna oile caracterizează, apoi, timpul mântuirii finale. Isus spusese: «Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor» (In 10,16). Un alt element simbolic este reprezentat de dialogul judecătorului, care prezintă o simplificare schematică a capetelor de acuzare, mai întâi în pozitiv şi apoi în negativ. Ele sunt exemple care nu intenţionează să epuizeze angajamentele morale necesare pentru o judecată corectă. Sunt înşiruite cele mai urgente fapte de milostivire trupească, cunoscute în tradiţia iudaică şi descriu, în mod plastic, nevoia inevitabilă de iubirea a aproapelui.
Suntem în însăşi inima Evangheliei. Ca în orice parabolă, Isus vrea să remarce doar un aspect parţial reprezentativ al iubirii şi al voinţei lui Dumnezeu. În cele patru parabole escatologice, care încheie discursurile lui Isus în evanghelia după Matei, cea a majordomului (24,45-51) şi a celor zece tinere care aşteaptă mirele (25,1-13), pun în evidenţă vigilenţa aşteptării; cea a talanţilor (15,14-30) scoate în evidenţă spiritul antreprenorial şi angajamentul; cea de acum prezintă exerciţiul concret al iubirii fraterne, porunca nouă a lui Isus (In 13,34s).
În centrul relatării este Fiul Omului, Isus înviat, prezentat în toată maestatea şi gloria sa. Încoronat în batjocură ca rege de către soldaţii lui Pilat, acum îşi dezvăluie regalitatea sa singulară înaintea lumii care-l refuzase. În jurul lui nu mai există mulţimea duşmanilor care strigă să fie răstignit, ci curtea cerească reprezentată de îngeri. Acum, în faţa lui, sunt mulţimile toate mântuite de el (In 12,32), adunate pentru judecata definitivă. Spectacolul, în formă detaliată şi sugestivă, este descris tot printr-un limbaj figurativ, de Cartea Apocalipsului (Ap 20,11-13). Oamenii puşi la dreapta sunt numiţi «binecuvântaţii Tatălui», echivalent cu «fericiţii», persoane cunoscute şi iubite pentru angajarea lor în credinţă şi iubire. La stânga, loc de valoare inferioară, sunt în schimb cei «blestemaţi». Este un termen care se găseşte numai aici pe buzele lui Cristos şi răsună din nou blestemul aruncat de Dumnezeu împotriva lui Cain, care şi-a ucis fratele (1In 3,15). Ei recheamă figura bogatului egoist din parabola lui Lazăr cel sărac, şi sunt condamnaţi, ca şi acela, la «focul cel veşnic».
Avem impresia că Isus se simte stingher vorbind despre aceştia din urmă şi descriind pedeapsa veşnică, de aceea condamnarea lor este pronunţată într-un mod grăbit şi sintetic. Cu toate acestea, încheierea celor două momente ale procesului este repetată cu cu aceleaşi cuvinte pentru a face ca sensul opus să fie mai clar: «Tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, mie nu mi-aţi făcut». Aceia pe care Isus îi numeşte aici «fraţii săi cei mai mici» sunt toţi acei săraci şi nenorociţi ai lumii, care au nevoie de ajutor şi de consolare, descrişi de două ori în decursul judecăţii. Nici un rege din lume nu i-ar numi fraţi pe cei din urmă ai împărăţiei sale; numai Isus, care a suferit sărăcie, dispreţ, durere şi persecuţie, putea folosi acest limbaj familiar şi să se simtă solidar cu ultimii de pe pământ. Parabola îl învaţă pe fiecare creştin că trebuie să se simtă membru al acestei familii de săraci, frate activ pentru toţi cei nevoiaşi, pentru a fi chemat apoi la judecata finală ca «binecuvântat al Tatălui meu» de către regele universului. Nu va fi o bucurie mai mare!
