Cea plină de har creată fără de păcat
În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galiléea, al cărei nume era Nazarét, la o fecioară logodită cu un bărbat, al cărui nume era Iosíf, din casa lui Davíd. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!”. Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! Vei zămisli şi vei naște un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui Davíd, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacób pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârșit”. Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta din moment ce nu cunosc bărbat?”. Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabéta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrânețe şi aceasta este luna a șasea pentru ea, care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil!”. Atunci, Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!”. Şi îngerul a plecat de la ea. (Lc 1,26-38)
_________________________
Era în anul 1858, la 11 februarie, într-o zi de joi. Preasfânta Fecioară Maria apare pentru prima dată Bernardetei Soubirous, la Lourdes, la grota Massabielle (loc foarte murdar). Aparițiile se vor succeda de 18 ori, până pe 16 iulie, același an. Bernadeta avea 14 ani; era analfabetă; nu mergea încă la școală și nici la catehism pentru Prima Împărtășanie; nu știa cine putea fi acea Doamnă frumoasă care îi apăruse și îi vorbea în acea grotă pe câmpurile din aproprierea râului Gave. De mai multe ori i-a cerut să-și spună numele și de fiecare dată primea doar un frumos surâs. La a șaisprezecea apariție, pe 25 martie, Buna Vestire, în sfârșit Doamna i-a răspuns tinerei: „Eu sunt Neprihănita Zămislire”.
Bernadeta nu mai auzise niciodată acel nume straniu și alergă imediat la paroh pentru a-l transmite. Preotul a rămas năucit, înspăimântat pentru că în urmă cu patru ani, pe 8 decembrie 1854, Papa Pius al IX-lea proclamase dogma Neprihănitei Zămisliri a Mariei. Bernadeta nu știa nimic, ba mai mult pentru a nu uita acel nume straniu, l-a repetat tot drumul, până la parohie. Sărbătoarea și dogma pe care noi astăzi le celebrăm au avut confirmarea autoritară din cer în acel loc pierdut din Franța, la picioarele munților Pirinei. I-a fost purtătoare de cuvânt o fată săracă și analfabetă.
Istoria misterioasă se repetă. Totul a început la Nazaret așa cum ne este relatat în Evanghelia de astăzi. Nazaret era un sătuc din Galileea necunoscut pentru cei mai mulți, așa cum era Lourdes. Aici, locuia o altă fată necunoscută, asemenea Bernadetei, pe nume Maria. Ei, de aceeași vârstă cu fata franceză, i-a fost trimis de către Dumnezeu, Îngerul Gabriel. Mesagerul divin dusese deja frumoasa veste despre nașterea unui fiu lui Zaharia, în templul din Ierusalim, dar noul ambient unde îngerul sosea este foarte diferit: Maria își trăia viața cotidiană într-o casă/grotă săracă din Nazaret; ceea ce făcea acolo nu era vrednic nici măcar să fie cunoscut și Evanghelia nu ne spune nimic în această privință. Dumnezeu cheamă pe fiecare dintre noi din propria lume, din ambientul în care trăim și în timpul activităților pe care le îndeplinim în mod normal.
Istoria cotidiană a fiecăruia dintre noi este locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. Primii apostoli au fost chemați în timp ce aruncau mrejele în mare, dat fiind faptul că erau pescari. Tânăra femeie din Nazaret, pe care îngerul o întâlnește, era logodită cu un om din casa lui David, pe nume Iosif. Femeia este numită de evanghelist fecioară, adică o fată care nu are copii dintr-o alegere personală. Insistența de a o prezenta pe Maria ca fecioară încă de la început, chiar de două ori, trădează intenția lui Luca de a confrunta două situații: acea a lui Zaharia și a soției sale care erau sterili și înaintați în vârstă și cea a Mariei tânără și fecioară din propria inițiativă; în prima situație exista incapacitate dată de natură, în cea de-a doua era obstacolul liberei alegeri umane. Tocmai în acest obstacol de pornire se inserează intervenția lui Dumnezeu.
Ni se spune apoi că Maria era „logodită cu un om din casa lui David, pe nume Iosif”. Termenul folosit, fie de Matei, fie de Luca, pentru a reprezenta raportul Mariei cu Iosif e acela de căsătorită și nu acela de logodită. În lumea ebraică din timpul lui Isus, nu exista o adevărată și proprie logodire, deoarece căsătoria se celebra în două timpuri/faze: în prima fază soții făceau schimb de consens în prezența câtorva martori (Mal 2,14), iar viitoarea mireasă rămânea în casa părinților pentru încă un an. După un an, ea era introdusă în mod solemn în casa soțului și se celebra banchetul nupțial (Mt 25,1-13). Din toate punctele de vedere, Maria era deja soția lui Iosif, chiar dacă ei doi nu trăiau împreună în aceeași casă. Știrea că Maria era căsătorită și că era fecioară produce curiozitate în mulți cititori de ieri și de astăzi. Luca, evanghelistul, ca scriitor este maestru în a folosi figura literară numită anticipare aluzivă. El îl pregătește pe cititor, făcându-l curios cu o anticipare abia schițată a ceea ce va povesti mai târziu. Este tehnica povestirii în serie.
Ideea de o fecioară care este și soție se sprijinea pe faptul acesta: căsătoria ebraică era stabilită de părinții soților încă din copilărie; nu le era permisă nici o liberă alegere. Le rămânea soților să decidă cum vor organiza viața lor comună. Era clar că Maria decisese să rămână fecioară alături de Iosif, alegere pe care trebuia să o împărtășească cu ea. Este un adevărat miracol, așa cum numai Dumnezeu știe să facă, atunci când inspiră ambilor soți proiectul de feciorie în viața lor conjugală. Apoi, totul este extraordinar și miraculos în evenimentul încarnării, în care Fiul lui Dumnezeu se face om în sânul Mariei, prin opera Duhului Sfânt.
Salutul îngerului conține, în textul grec, o asonanță care este imposibil de reprodus în limba noastră: «Chàire kecharitomène». Primul cuvânt a fost tradus cu salutul latin Ave – Bucură-te care a rămas în rugăciunea noastră Bucură-te Marie, acesta pentru că «chàire» era salutul tipic în limba greacă așa cum “Ave” era salutul în limba latină. În realitate, salutul era o invitație la bucurie: “jubilează!”. Poate părea straniu ca o fată evreică să primească un salut în limba greacă, dar Luca a introdus, aici, acest salut neobișnuit pentru că vrea să spună că Maria e invitată să se bucure participând la bucuria de nestăvilit a lui Dumnezeu care urma să devină Fiul ei. La Betleem, același înger comunică păstorilor aceeași bucurie (2,10) pentru a spune tuturor că Dumnezeu este fericit să se nască printre cei mai săraci ai lumii.
Maria este salutată de înger cu misteriosul și neobișnuitul titlu: «Kecharitomène», adică „cea plină de har”. Apelativul este explicat, imediat după aceea, de același înger cu aceste cuvinte: „ai aflat har la Dumnezeu” (v 30). Este extraordinar că același verb apare încă o singură dată în Scrisoarea către Efeseni, într-un imn antic, citat de Paul, și are ne ca obiect pe noi, creștinii. În acesta se spune că toți credincioșii sunt binecuvântați și aleși încă din eternitate în Cristos, „pentru a fi sfinți și imaculați în virtutea harului lui Dumnezeu Tatăl și de aceea sunt umpluți de har” (Ef 1,5-7). În acel imn, verbul «charitòo» exprimă originea și izvorul noutății creștine. Credincioșii în Cristos sunt sfinți, pentru că au fost făcuți așa, sfinți de îmbelșugata bunăvoință divină: așa mamă, așa fii!
În istoria creștină, Maria a fost prima răscumpărată, ba mai mult aceasta s-a întâmplat înainte de nașterea ei. Îngerul a folosit salutul ca un strigăt de uimire: în afara cerului, doar la Nazaret întâlnea o creatură așa de sfântă. El vrea să spună că ea, Maria, a fost făcută sfântă și imaculată cu anticipare, de sângele viitorului ei Fiu, care curgea deja în venele sale. Maria nu este imaculată în mod independent față de Isus, pentru că planul lui Dumnezeu, era de a-i salva pe toți cu sângele Fiului. Maria nu putea să se sustragă de la această lege înscrisă în misterul voinței divine (Ef 1,9). Ea era doar cap de coloană al tuturor celor răscumpărați.
Maria este „Imaculata”, „Neprihănita”, adică fără păcatul originar, prin alegerea excepțională și gratuită a lui Dumnezeu care a voit să o pregătească pe mama sa cu o mare anticipare; noi devenim imaculați după naștere, odată cu Botezul. Motivul pentru această excepție de la regulă stă în faptul că Isus a fost unicul care a putut să-și aleagă mama încă din eternitate; noi o avem pe mama, care ne-a fost dăruită, în timp. Este clar că, cu acea alegere anticipată, Dumnezeu a îmbogățit-o pe mama sa cu orice dar prețios în ochii săi. Și în ochii lui Dumnezeu, ceea ce contează cel mai mult nu este frumusețea fizică, nici bogăția, nici noblețea din naștere, ci puritatea și frumusețea interioară a sufletului.
A fi creștini înseamnă a ne considera fii Mariei, fii ai lui Dumnezeu, frați ai primului născut, Isus, și aceasta înseamnă să ne asemănăm din ce în ce mai mult cu Isus. Creștinii orientalii îi numesc pe sfinți „cei ce se aseamănă”, pentru că se aseamănă lui Cristos.
Dumnezeu a dăruit-o pe Maria ca un prototip adevărat și autentic al celui care crede. A o venera nu înseamnă doar a o sărbători, ci înseamnă a o imita, cerându-i să se roage pentru noi și să ne ajute „să fim sfinți și imaculați în fața lui Dumnezeu în iubire” (Ef,1,4).
